Cele mai mari 50 de invenţii şi inovaţii

Cele mai mari 50 de invenţii şi inovaţii

1. Tiparul, anii 1430

Nominalizată de 10 din cei 12 participanţi, inventarea tiparului cu litere mobile, în Europa secolului al XV-lea, a permis accesul facil şi ieftin la cunoaştere, deci îmbogăţirea şi răspândirea rapidă a acesteia.

2. Electricitatea, sfârşitul secolului al XIX-lea.

Viaţa modernă este de neimaginat fără ea: nenumărate alte invenţii n-ar fi apărut niciodată dacă nu ar fi existat mai întâi electricitatea, ca o sursă de energie la îndemâna tuturor.

3. Penicilina, 1928

Acest prim antibiotic sintetic fabricat de om a deschis o eră nouă în medicină: boli altădată incurabile au devenit cu uşurinţă vindecabile graţie antibioticelor.

4. Echipamentele electronice cu semiconductori, jumătatea secolului XX

Ele reprezintă fundamentul fizic al lumii virtuale; fără ele, n-am fi avut mijloacele de comunicare în masă de care dispunem azi.

5. Lentilele optice, secolul XIII

Datorită lor au putut fi inventate microscopul şi telescopul, dar contribuţia lentilelor la progresul omenirii nu se rezumă la atât. Ochelarii, de exemplu, au reprezentat un imens factor de progres: după cum spune autorul articolului, ei au permis creşterea coeficientului de inteligenţă al oamenilor, sporind considerabil numărul celor care puteau (ori puteau învăţa) să citească şi să scrie.

6. Hârtia, secolul II

Suport al scrierii şi al imaginilor, ea a contribuit hotărâtor la diseminaraea informaţiei şi la creşterea numărului de oameni ştiutori de carte.

7. Motorul cu ardere internă, sfârşitul sec. al XIX-lea

A înlocuit în modul cel nai avantajos motorul cu aburi, fiind mai mic şi mai eficient decât acesta.

8. Vaccinarea, 1796

În acest an, medicul britanic Edward Jenner a pus la punct o formă incipientă de vaccinare, folosind un virus al unei boli a vitelor; inoculat la oameni, acesta îi ferea de variolă (produsă de infecţia cu un virus înrudit), o boală desfigurantă şi cu mortalitate mare. Dar vaccinarea a luat avânt abia începând cu anul 1885, când Louis Pasteur a inventat vaccinul antirabic (împotriva turbării).

9. Internetul, anii 1960

Internetul – în sensul unei reţele de calculatoare care puteau să împărtăşească şi să prelucreze în comun informaţia – a apărut mai devreme decât cred mulţi dintre utilizatori săi contemporani. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenţia pentru Proiecte Avansate de Cercetare în domeniul Apărării (DARPA), din cadrul Departmentului Apărării din SUA, a creat prima reţea de computere interconectate, denumită ARPAnet. Prin extinderea continuă a acestei reţele s-a ajuns la Internetul de azi - infrastructura ce stă la temelia erei digitale.

10. Motorul cu aburi, 1712

A pus în mişcare trenurile, vapoarele şi maşinile-unelte, făcând posibilă înflorirea Revoluţiei Industriale.

11. Fixarea azotului, 1918

Este o invenţie pe cât de puţin cunoscută, pe atât de importantă: chimistul german Fritz Haber a pus la punct un procedeu de sinteză a amoniacului, care a permis fabricarea industrială (prin procedeul Haber-Bosch) a îngrăşămintelor cu azot – unul dintre elementele determinate ale Revoluţie Verzi (vezi nr. 22), care a sporit impresionant recoltele şi a salvat de la moarte multe sute de milioane de oameni.

12. Instalaţiile de canalizare, mijlocul sec. al XIX-lea

Reprezintă una dintre cauzele majore ale creşterii duratei vieţii – noi, europenii, trăim azi, în medie, cu câteva decenii bune mai mult decât în 1880.

13. Refrigerarea, anii 1850

A schimbat profund modul în care ne hrănim şi a contribuit la îmbuntăţirea sănătăţii publice. Invenţia este importantă nu numai din perspectiva alimentaţiei; medicamente şi vaccinuri pot fi azi transportate la mari distanţe şi păstrate mult timp, graţie acestei descoperiri, salvând milioane de vieţi, pretutindeni în lume.

14. Praful de puşcă, secolul X

Poate că e o invenţie pe care am fi vrut mai curând să n-o fi cunoscut, căci contribuţia ei la uciderea semenilor şi la creşterea tragică a „eficacităţii„ războiului este binecunoscută. Dar acest explozibil a avut şi alte întrebuinţări, în scopuri mai paşnice – de pildă, în construcţia de drumuri ori exploatări miniere. Oricum, este o invenţie a cărei importanţă nu poate fi negată, dacă o privim din perspectiva impactului ei asupra civilizaţiei umane.

15. Avionul, 1903

A transformat profund economia, mărind enorm viteza cu care pot fi transportate persoane şi bunuri; a transformat şi modul în care este dus războiul, dar a schimbat şi felul în care percepem lumea în care trăim.

16. Computerul personal, anii 1970

A sporit extraordinar capacitatea oamenilor de a comunica şi de a învăţa.

17. Busola, secolul XII

Permiţând orientarea chiar în lipsa unor repere vizuale – în largul oceanului, de exemplu – a permis călătorii din ce în ce mai lungi şi ne-a ajutat să descoperim lumea.

18. Automobilul, sfârşitul secolului XIX

A transformat viaţa de zi cu zi a oamenilor, cultura şi civilizaţia umană.

19. Fabricarea industrială a oţelului, anii 1850

A devenit fundamentul industriei moderne şi a rămas la fel de important azi ca şi acum un secol şi jumătate.

20. Pilula anticoncepţională, 1960

A produs o adevărată revoluţie socială, una dintre cele mai puternice din istorie.

21. Fisiunea nucleară, 1939

A înzestrat omul cu noi capacităţi de a distruge, dar şi de a crea.

22. Revoluţia Verde, jumătatea secolului XX

Combinând tehnologii precum aplicarea îngrăşămintelor chimice (nr. 11) cu ameliorarea ştiinţifică a soiurilor de plante, Revoluţia Verde a mărit enorm producţia de alimente la nivel global. Despre Norman Borlaug, „părintele Revoluţiei Verzi”, se spune adesea că ar fi salvat de la moarte un miliard de oameni.

23. Sextantul, 1757

Cu ajutorul lui, au putut fi realizate observaţii astronomice şi întocmite hărţi, care ne-au ajutat să cunoaştem şi să înţelegem mai bine planeta şi Universul.

24. Telefonul, 1876

A permis vocii umane să se audă de la distanţe de mii de kilometri, revoluţionând comunicarea.

25. Scrierea alfabetică, mileniul I î.e.n.

Odată cu apariţia acesteia, informaţia a devenit mai accesibilă şi mai uşor de găsit; după opinia autorului, ea ar fi permis societăţilor care o practicau să le întreacă pe cele care foloseau scrierea ideografică.

26. Telegraful, 1837

A mărit spectaculos viteza cu care putea fi transmisă informaţia; după cum spune Joel Mokyr (profesor de economie şi istorie la Northwestern University), unul dintre participanţii la proiectul propus de The Atlantic, înainte de telegraf, informaţia nu putea merge mai repede decât un om călare.

27. Ceasul mecanic, secolul al XV-lea

A cuantificat timpul şi a marcat începutul unei transformări drastice a modului în care oamenii îşi organizau existenţa zilnică.

28. Radioul, 1906

A fost o demonstraţie a capacităţii excepţionale a acestei categorii de dispozitive - mijloacele electronice de comunicare în masă – de a răspândi idei şi de a uniformiza cultura.

29. Fotografia, începutul sec. XIX

A transformat profund profesii precum jurnalismul, dar şi arta, şi cultura, precum şi modul în care ne vedem pe noi înşine.

30. Plugul cu cormană, sec. XVIII

Spre deosebire de modelele mai vechi, plugul cu cormană nu doar taie brazda, ci o şi răstoarnă, înăbuşind creşterea buruienilor şi aducând la suprafaţă substanţele nutritive din sol. Pare o îmbunătăţire modestă adusă unei unelte vechi, dar, de fapt, impactul ei a fost extraordinar: introducerea ei a mărit foarte mult productivitatea pământului, ceea ce a influenţat considerabil economia şi, astfel, întreaga civilizaţie. Autorul articolului plasează această invenţie în secolul al XVIII-lea, dar ea a fost utilizată şi mai înainte. În secolul al XVIII-lea, însă, designul acestor pluguri a fost considerabil îmbunătăţit: în această perioadă au fost inventate şi s-au răspândit pe scară largă modele de plug cu cormană mult mai uşoare şi care puteau fi produse în număr mare în fabrici; ele au devenit foarte populare şi au contribuit mult la progresele agriculturii în Europa şi în America de Nord.

31. Şurubul lui Arhimede, sec III î.e.n.

Celebrului învăţat antic îi este atribuită inventarea unuia dintre primele dispozitive de pompare a apei – un soi de „tirbuşon” rotitor care împingea apa în sus printr-un tub. Invenţia a îmbunătăţit tehnologia irigaţiilor şi este utilizată şi în ziua de azi, de exemplu în instalaţii de tratare a apelor uzate.

32. Maşina de egrenat bumbacul, 1793

Inventată în SUA, a permis separarea mecanizată a fibrelor de bumbac de seminţele plantei, o activitate care, anterior, era făcută manual şi era foarte laborioasă. Ca urmare, industria ţesăturilor de bumbac a devenit mult mai productivă şi, desigur, cererea de materie primă a devenit mai mare; ca o consecinţă tristă, a luat amploare şi s-a consolidat fenomenul sclaviei pe plantaţiile de bumbac din sudul Statelor Unite ale Americii.

33. Pasteurizarea, 1863

Una dintre primele aplicaţii practice ale teoriei germenilor infecţioşi, elaborată de Pasteur, pasteurizarea – o metodă de conservare a alimentelor lichide, prin supunerea lor la temperaturi înalte, oprind astfel înmulţirea bacteriilor – este socotită una dintre cele mai eficiente intervenţii umane în domeniul sănătăţii publice, în întreaga istorie a umanităţii.

34. Calendarul gregorian, 1582

A corectat calendarul iulian, mai vechi, realizând o sincronizare mai bună a mersului civilizaţiei umane cu ritmurile naturale determinate de ciclurile astronomice.

35. Rafinarea petrolului, jumătatea secolului al XIX-lea

Economia mondială se bazează şi azi, în imensă măsură, pe petrol, prin prelucrarea căruia se obţin mii de produse de uz cotidian.

36. Turbina cu abur, 1884

Deşi mai puţin mediatizate decât motoarele cu aburi, turbinele cu abur reprezintă şi azi unul dintre pilonii pe care se sprijină industria energetică; cca. 80% din energia electrică produsă în lume este obţinută cu ajutorul lor.

37. Cimentul, mileniul I î.e.n.

De la cele mai vechi versiuni de lianţi, făcute din var şi nisip, până la cimentul modern, acest tip de material stă – la propriu - la temelia civilizaţiei.

38. Ameliorarea ştiinţifică a soiurilor de plante, anii 1920

Deşi oamenii au început – conştient sau nu - să selecţioneze plantele încă de la începuturile agriculturii, abia în secolul XX oamenii de ştiinţă au redescoperit lucrările (datând in secolul al XIX-lea) botanistului Gregor Mendel, „părintele geneticii”, şi au început astfel să înţeleagă genetica plantelor, baza oricărui proces eficient de ameliorare. (Mai târziu, pe baza acestor descoperiri, a putut fi întreprins şi studiul geneticii umane, în care s-au înregistrat progrese atât de spectaculoase).

39. Forajul petrolier, 1859

Alimentează economia modernă, influenţează profund geopolitica şi modifică clima planetei.

40. Navigaţia cu vele, mileniul IV î.e.n.

Ca şi avionul (nr.15) dar cu mult înaintea acestuia, a transformat domeniul transporturilor, al războiului şi viziunea noastră asupra lumii.

41. Racheta, 1926

Cu ajutorul rachetelor, am ajuns  mai departe de Pământ decât prin orice alt mijloc; de fapt, după cum spune George Dyson, un alt participant la proiect (specialist în istoria tehnologiilor), racheta „este singurul mijloc prin care am putut părăsi planeta, până acum.”

42. Banii de hârtie, sec al XI-lea

Au reprezentat un pas important spre „abstractizarea” banilor, caracteristică economiei mondiale în momentul de faţă.

43. Abacul, mileniul III î.e.n.

Un instrument de calcul apărut de timpuriu, abacul a fost unul dintre primele dispozitive menite să ajute inteligenţa umană.

44. Aerul condiţionat, 1902

Poate pare surprinzător, dar este una dintre invenţiile care ajută extrem de mult dezvoltarea economiei în ţările unde temperaturile sunt ridicate, în anumite anotimpuri sau permanent. În ultima jumătate de secol, aerul condiţionat, spune autorul articolului, a jucat un rol major în extinderea populaţiei, creşterea nivelului ei de trai şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în statele din sudul SUA, iar acum joacă un rol similar în ţări precum China, India, ţările arabe ş.a.

45. Televiziunea, prima jumătate a sec. XX

După o expresie deja consacrată, a adus lumea întreagă în casele oamenilor.

46. Anestezia, 1846

Una dintre primele substanţe utilizate în acest sens de chirurgii occidentali a fost eterul, ale cărui efecte au fost prezentate în cadrul unor demonstraţii publice. După cum spune foarte plastic James Fallows, odată cu introducerea anesteziei, chirurgia a început să se deosebească de tortură.

47. Cuiul, mileniul II î.e.n.

Unul dintre experţii solicitaţi să participe la proiect, Leslie Berlin (specialist în istoria afacerilor şi a tehnologiei, la Universitatea Stanford), e de părere că inventarea cuielor „a prelungit viaţa, prin faptul că a conferit oamenilor capacitatea de a-şi construi adăposturi”.

48. Pârghia, mileniul III î.e.n.

O idee aparent copilăresc de simplă, dar extraordinar de eficientă. Se crede că egiptenii antici au folosit din plin această invenţie simplă şi genială pentru ridicarea celebrelor lor piramide.

49. Linia de montaj/banda rulantă, 1913

A transformat economia lumii – de la atelierele meşteşugăreşti la uzinele ce produc în masă bunuri de larg consum.

50. Combina agricolă, anii 1930

A mecanizat muncile câmpului, dând oamenilor libertatea de a se ocupa de alte tipuri de activităţi.

Încă o dată, aceste aprecieri sunt cu totul subiective, influenţate - inconştient, dar inevitabil - de naţionalitatea celor care le fac, de preferinţele fiecăruia, de inspiraţia de moment chiar, precum şi de vremuri: un sondaj de acelaşi gen ar fi arătat cu totul altfel acum 100 de ani, sau chiar acum 20 de ani.

Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.

Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.

Fundal

Statele peninsulei Italiei cu data unificării.

Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, șiJoachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa.^[1] După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică aEuropei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud).

Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și a casei deHabsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, astăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se născuse în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”.^[2]

Sentimentele artistice și literare s-au întors deasemenea către naționalism, și poate cea mai faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost ''I Promessi Sposi'' a luiAlessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă și de a stimula populația să o învețe.

Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din partea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu o oarecare autonomie în regiune. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni.^[3]

Chiar și printre cei ce voiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontez, a sugerat o confederație a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral și civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 și a creat o legătură între papalitate și Risorgimento. Mulți lideri revoluționari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege și ministrul său șef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie.

Giuseppe Mazzini

Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluționari a fost Carbonarii (vânzătorii de cărbune), o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspirați de principiile Revoluției franceze, membrii săi erau în principal apartenenți ai clasei de mijloc și intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărțit Peninsula Italică între puterile europene, mișcarea Carbonarilor s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei,Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei și în Regatul Lombardo-Venețian. Revoluționarii erau înfricoșați de faptul că autoritățile regale au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonarilor era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe și a fost la originea multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonarii l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eșecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reușit să-l asasineze în 1858. Mulți lideri ai mișcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizații. (Notă: Napoleon al III-lea, în tinerețe, a luptat de partea „Carbonarilor”.)

Două figuri remarcabile în mișcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituționale se aflau și Cavour și Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu va deveni primul rege al Italiei unite.

Activitatea lui Mazzini în cadrul mișcărilor revoluționare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - și trebuie - să fie unificată și și-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent și republican cu Roma ca și capitală. Mazzini după ce a fost eliberat în 1831 s-a dus la Marsilia, unde și-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu și Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia.

Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardiniei), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, și a fugit înAmerica de Sud. După ce și-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848.

Primele activități revoluționare (1820–1830)

Insurecția Carbonarilor (1820–1821)

În 1814 Carbonari au început organizarea de activități revoluționare.

Insurecția Celor două Sicilii

În 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes în cadrul disputelor asupra constituției, care au influențat dezvoltarea unor mișcări similare în Italia. Inspirat de către spanioli, (care, în 1812, și-au creat propria constituție) un regiment în armata Regatului celor Două-Sicilii, sub comanda lui Guglielmo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulară a celor Două-Sicilii. Regele, Ferdinand I, a agreat să adopte o nouă constituție. Revoluționarii, totuși, nu au reușit să obțină sprijin popular și au fost învinși de armata Sfintei Alianțe. Ferdinand a abolit constituția și a început sistematic să persecute revoluționarii cunoscuți. Mulți susținători ai revoluției din Sicilia, printre cale și cărturarul Michele Amari, au fost trimiși în exil pentru următoarele decenii.

Insurecția Piemontului

Liderul mișcării revoluționare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut să elimine dominația austriacă și să unifice Italia sub Casa de Savoia. Revolta Piemontului pornită în Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb și roșu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, prințul Carol Albert, în timp ce regele Carol Felix era plecat, a aprobat o nouă constituție pentru a liniști revoluționarii, dar când regele s-a întors el a dezaprobat constituția și a cerut ajutorul Sfintei Alianțe. Trupele lui Di Santarosa au fost învinse, iar liderul revoluționar a fugit la Paris.

Insurecțiile din 1830

În 1830, sentimentul revoluționar în favoarea unei Italii unificate a început să renască și o serie de insurecții au așezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.

Ducele de Modena, Francisc al IV-lea, a fost un nobil ambițios, care a sperat să devină regele Italiei de Nord mărindu-și teritoriul. În 1826, Francisc a precizat că el nu va acționa împotriva celor care erau împotriva unificării Italiei. Încurajați de declarație, revoluționarii din regiune au început să se organizeze.

În timpul Revoluției din iulie 1830 din Franța, revoluționarii l-au forțat pe rege să abdice și au creat Monarhia din Iulie cu încurajarea noului rege francez,Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revoluționarilor ca Ciro Menotti că va interveni dacă Austria va încerca să intervină în Italia cu trupe. Temându-se că își va pierde tronul, totuși, Ludovic-Filip nu a intervenit în revolta planificată a lui Menotti. Ducele de Modena și-a abandonat susținătorii săi Carbonari, l-a arestat pe Menotti și pe ceilalți conspiratori în 1831, și încă o dată și-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat și ideea unei revoluții în Modena a căzut.

În același timp, alte insurecții au apărut în regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro și Urbino. Aceste revoluții reușite, în urma cărora s-a adoptat tricolorul în locul steagului Papal, s-au răspândit repede acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite.

Revoltele din Modena și Statele Papale au inspirat activități similare în Ducatul de Parma, unde a fost adoptattricolorul . Ducesa de Parma, Maria Luiza a părăsit orașul în timpul revoltei politice.

Provinciile unde au avut loc revolte au planificat să se unească sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pePapa Grigore al XVI-lea să ceară ajutorul Austriei împotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip că Austria nu are nici o intenție de a lăsa problemele italiene să continue și că intervenția franceză nu ar fi tolerată. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar și chiar a arestat patrioții italieni ce trăiau în Franța.

În primăvara anului 1831, armata austriacă a început să avanseze în Peninsula Italică, măcinând încet rezistența din fiecare provincie unde a avut loc o revoltă. Această acțiune militară a suprimat o mare parte din mișcările revoluționare și a rezultat în arestarea mai multor lideri radicaliști, incluzându-l și pe Menotti.

Fondarea unui stat unitar

Războiul de unitate și expansiunea

Victor Emmanuel II

Deși Charles Albert a fost profund învins în încercarea sa de a conduce austriecii din Italia, Piemontul nu a abandonat orice speranță de uniune. Camillo di Cavour, care a devenit președinte al Consiliului de Miniștri în 1852, a avut, de asemenea, ambițiile expansioniste. Cavour, cu toate acestea, a văzut că Piemontul nu ar fi capabil de a adăuga unul singur pe teritoriul său. În schimb, el spera să obțină ajutor de la Marea Britanie și Franța în expulzarea austriecilor, din peninsula italică. O încercare de a câștiga favoruri britanice și franceze prin sprijinirea acestora în războiul Crimeei, în care a intrat Piemontul în 1855. Cu toate acestea, războiul atins un obiectiv util - a părăsit Austria, care a încercat un efort inconfortabil să echilibreze cele două părți în timpul războiului.

La data de 14 ianuarie 1858, un italian naționalist Felice Orsini a încercat să-l asasineze Napoleon III, împăratul francez. Scrierea de la celula sa, Orsini nu a pledat pentru viața lui, ci mai degrabă a apelat la Napoleon al III-a-și îndeplini destinul său, sprijinind forțele naționalismului italiene. Napoleon, care a aparținut asociației Carbonari în tinerețea sa, și care se vedea pe sine ca un gânditor avansat în ton cu ideile de zile, a devenit convins că acesta a fost destinul lui să facă ceva pentru Italia. În vara anului 1858, Cavour sa întâlnit cu Napoleon al III la Plombières, iar cei doi au semnat un acord secret, care a fost cunoscut sub numele de di Patto Plombières ("Pactul de la Plombières") [6] Cavour și Napoleon III. Acest pact a convenit asupra unui război comun împotriva Austriei. Piemontul ar obține teritoriile austriece în Italia (Lombardia, Veneto) precum și ducatele de Parma și Modena, în timp ce Franța ar fi recompensată cu teritorii piemonteze de Savonia și Nisa. Sudul Italiei, fiind în mare parte sub-dezvoltat și nu la fel de bogat ca nordul ,ar rămâne în mare măsură așa cum a fost. În scopul de a permite francezilor să intervină, fără a apărea ca agresori, Cavour a trebuit să provoce austriecii în agresiunea prin încurajarea activității revoluționare în Lombardia.

La început, lucrurile nu au mers conform planului. Austriecii, au ignorat acordul secret semnat la Plombières, au fost surprinzător de pasivi la insurecția piemonteză. Mobilizarea piemonteză în martie 1859 a fost apoi un fel de admitere la înfrângere, după cum se pare că strategia de a provoca austrieci în agresiune au eșuat. Fără agresiunea austriacă, francezii nu a putut interveni, și fără sprijinul francez, Cavour nu a putut unifica peninsula. În acest moment însă, austriecii au făcut convenabilă sarcina adversarilor lor. Acest lucru făcând Austria să pară agresorul, a permis francezilor să intervină. Războiul în sine a fost destul de scurt. Avansul austriac în Piemont a fost incompetent, ei fiind în imposibilitatea de a trecerea înainte de sosirea armatei franceze, condusă personal de către Napoleon III. În bătălia de la Magenta, la 4 iunie, francezii și sardinienii au fost victorioși asupra armatei austriece, ceea ce duce la retragerea Austriei din Lombardia și o intrare triumfală de Napoleon și de Victor Emmanuel în Milano. Pe 24 iunie, o a doua bătălie a fost purtată între cele două armate de la Solferino. Acest angajament sângeros, la care împăratul austriac Franz Joseph a luat comanda trupelor sale, dar francezii au fost din nou învingători. Austriecii s-au retras în spatele cadrilaterul de cetăți privind frontierele Veneției.

Au fost multe motive pentru care Napoleon al III-a căutat un trat de pace. Pe câmpul de luptă la Solferino, el a fost îngrozit la victime. Teama că o campanie lungă și sângeroasă ar fi necesară pentru a cuceri Veneția, teama pentru poziția sa la domiciliu, grijile cu privire la posibila intervenție a statelor germane, și teama de o prea puternică Italie l-au determinat să caute o cale de ieșire. La 11 iulie, el sa întâlnit în particular cu Franz Joseph la Villafranca, fără cunoștințe de aliaților săi piemontezi. Austriecii ar păstra Veneto, dar ar ceda Lombardia francezilor, care ar da-o la piemontezi. În caz contrar, frontierele italiene vor rămâne neschimbate. În centrul Italiei, în cazul în care autoritățile au fost expulzate universal ca urmare a izbucnirii războiului, conducătorii Toscanei, Modenei, și Parmei, care au fugit în Austria, ar fi restaurați, în timp ce controlul papal al misiunilor diplomatice vor fi reluate. Pentru ca Napoleon nu a îndeplinit condițiile acordului său cu Piemontul, el nu ar câștiga Savonia și Nisa.

Sardinienii s-au revoltat la această trădare de către aliatul lor. Cavour a cerut ca războiul să fie transportat la indiferent și și-a dat demisia atunci când Victor Emmanuel stabilit că consimțământul a fost singura opțiune realistă. A fost formalizat în Tratatul de la Zürich, în noiembrie. Trupele piemonteze ocupat statele italiene mici și francezii au dovedit că nu doresc restaurarea vechii ordini. În luna decembrie, Toscana, Parma, Modena, au fost unificate în Provinciile Unite ale Italiei, și, încurajați de către britanici, a început căutarea anexarea Regatului Sardiniei.

Cavour, care triumfător a revenit la putere în ianuarie 1860 și a dorit să anexeze teritoriile, și-a dat seama că era necesară încuviințarea franceză. Lui Napoleon III i-a convenit să recunoască anexarea piemonteză în schimbul Savoniei și Nisei. La data de 20 martie 1860, anexiunile au avut loc. Acum, Regatul Italiei a cuprins cele mai multe părți din nordul și centrul peninsulei italice.

Expediția Celor o mie

Astfel, în primăvara anului 1860, doar patru state au rămas în Italia - Veneția austriacă, Statele Papale, Regatul Italian extins de Piemont și Sardinia, și Regatul celor Două Sicilii. Nu există nici un motiv special să credem că acum Cavour caută unificarea restului Italiei sub stăpânire piemonteză, deoarece aceste zone ar putea fi o povară financiară.

Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii, fiul si succesorul lui Ferdinand al II-lea, a avut o armată bine organizată de 150.000 de soldați. Dar tirania tatălui său au inspirat multe societăți secrete. Acest lucru a lăsat trupele sale să fie nesigure de nativitate. A fost o oportunitate critică pentru mișcarea de unificare. În aprilie 1860, insurecții separate au început în Messina si Palermo, în Sicilia, ambele au demonstrat opunerea unei reguli napolitane . Aceste revolte au fost pur suprimate de trupele loiale.

În același timp, Garibaldi, originar din Nisa, a fost profund nemulțumit de anexarea franceză a orașului său natal. El spera să folosească susținătorii săi să-și recâștige teritoriul. Cavour, îngrozit de Garibaldi fără a putea să declare război Franței, l-a convins pe Garibaldi să-și concentreze forțele pe rebeliunea siciliană. La data de 06 mai 1860, Garibaldi își ia aproximativ o mie de voluntari italieni, și după o oprire în Talamone la 11 mai debarcat în apropierea Marsalei pe coasta de vest a Siciliei. Lângă Salemi, armata lui Garibaldi atras benzi risipite de rebeli, iar forțele combinate au învins armata care se opuse la Calatafimi. În termen de trei zile, forța invadatoare au crescut la 4.000 de soldați. La 14 mai, Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei, în numele lui Victor Emmanuel. După purtarea diferitelor bătălii, Garibaldi avansat la capitalul sicilian din Palermo, anunțând sosirea lui. La 27 mai, forța a asediat Termini Porta din Palermo, în timp ce o revoltă de stradă a izbucnit în oraș. Generalul napolitan, Ferdinando Lanza, venind în Sicilia, cu aproximativ 25.000 de trupe, a bombardat cu furie Palermo aproape de ruine. Cu intervenția unui amiral britanic, un armistițiu a fost declarat, ceea ce duce la plecarea trupelor napolitane și predarea a orașului pentru Garibaldi și a armata sa. Acest succes răsunător a demonstrat slăbiciunea guvernului napolitan. Răspândirea faimei lui Garibaldi au făcut mulți italieni să îl considere un erou național..

La șase săptămâni după renunțarea la Palermo, Garibaldi atacat Messina. În termen de o săptămână cetatea s-a predat. Având cucerită Sicilia, Garibaldi s-a îndreptat spre continent, traversând strâmtoarea Messina cu flota napolitană la îndemână. Garnizoana de la Reggio Calabria a fost restituită. La înaintarea spre nord, tot poporul l-a salutat. La 18 August,21 de persoane din Basilicata și Puglia, două regiuni ale Regatului Napoli, au declarat anexarea cu autonomie ale acestora la Regatul Italiei. La sfârșitul lunii august Garibaldi a fost la Cosenza, iar pe 5 septembrie la Eboli, lângă Salerno. Regele și-a adunat trupele cu încă câțiva credincioși și s-au retras peste râul Volturno. Ziua următoare, Garibaldi , cu câteva adepți, a intrat cu trenul în Napoli, în cazul în care oamenii l-au primit în mod deschis.

Predarea regatului Napole

Garibaldi în Napoli

Armata napoletană nu a aderat la o rebeliune în masă. Trupe neregulate lui Garibaldi de aproximativ 25.000 de oameni nu au putut alunga pe rege sau să ia cetățile de Capua și Gaeta, fără ajutorul armatei din Sardinia. Armata sardiniană, cu toate acestea, ar putea ajunge doar prin traversează statelor papale. La ignorarea voinței politice a Sfântului Scaun, Garibaldi a anunțat că vrea să proclame "Regatul Italiei" la Roma. Văzând acest lucru ca pe o amenințare la adresa domeniului Bisericii Catolice, Papa Pius al amenințat excomunicarea pentru cei care au susținut un astfel de efort. De teama că Garibaldi va ataca la Roma, catolicii în toată lumea a trimis bani și voluntari pentru Armata papală, care a fost comandată de generalul Louis Lamoricière, un exilat francez. Napoleon, cu toate acestea, poate ar fi aranjat cu Cavour de a părăsi regatul liber italian și să ia în stăpânire Napoli, Umbria și alte provincii, cu condiția ca Roma să rămână intacte.

Trupele papale au avansat împotriva lui Cialdini, dar au fost repede învinși și în cele din urmă s-au predat la 29 septembrie. Pe 9 octombrie, Victor Emmanuel al II-lea a sosit și a preluat comanda. Nu mai era o armată papală care să se opună.

Victor Emmanuel II (stânga) şi Garibaldi

Cu toate acestea, el a acceptat comanda lui Victor Emmanuel. Atunci când regele a intrat Sessa Aurunca în fruntea armatei sale, Garibaldi a predat de bună voie Sicilia. După întâlnire, Victor Emmanuel a intrat în Teano cu titlul de rege al Italiei, Garibaldi a intrat calare lângă rege Napoli. Garibaldi apoi s-a retras la insula Caprera, în timp ce lucrările de unificare a peninsulei au fost lăsate regelui Victor Emmanuel. Progresul a armatei sardiniene l-a obligat Francisc al II-lea să renunțe la linia sa de-a lungul râului, și a luat în cele din urmă refugiu cu trupele sale cele mai bune în cetatea Gaeta. Dar curajul amplificat de tânăra sa soție, ducesa Marie Sophie de Bavaria, l-a îndemnat pe Francis să monteze o apărare încăpățânată, care a durat trei luni. Dar aliații europeni refuzat să-i dea ajutor, astfel încât garnizoana a fost forțată să se predea. Cu toate acestea societății de napolitane loiale lui Francis vor lupta împotriva guvernului italian pentru anii care vor veni.

Căderea Gaetei a adus mișcarea de unificare la un pas de realizare - numai Roma și Veneția au rămas să fie adăugate. La data de 18 februarie 1861, Victor Emmanuel alege deputați din primul Parlament italian la Torino. La data de 17 martie 1861, Parlamentul l-a proclamat pe Victor Emmanuel al II-lea, rege al Italiei, iar pe 27 martie 1861 la Roma a fost declarată capitala Italiei, în ciuda faptului că nu era inclusă în noul regat. Trei luni mai târziu Cavour, văzând lucrarea vieții lui aproape completă, a murit. Cavour a declarat: "Italia s-a format. Totul este în siguranță.."

Anexarea Veneției

În războiul austro-prusac din 1866, Austria și Prusia s-au certat în legătură cu poziția de lider în rândul statelor germane. Regatul Italiei a profitat de oportunitatea de a captura Veneția de statul austriac și s-a aliat cu Prusia. Austria a încercat să convingă guvernul italian să accepte Veneția în schimbul non-intervenției. Cu toate acestea, pe 8 aprilie, Italia și Prusia au semnat un acord care a sprijinit achiziționarea Veneției de către Italia ,și pe 20 iunie, Italia a declarat război Austriei. Victor Emmanuel grăbit să conducă o armată peste Mincio la invazia din Veneția, in timp ce Garibaldi invadat Tirolul cu voluntarii săi. Întreprinderea s-a încheiat cu un dezastru. Armata italiană întâlnește austriecii de la Custoza pe 24 iunie și suferă o înfrângere. La 20 iulie Marina Regia a fost învinsă în bătălia de la Lissa în cazul în care austriecii au distrus complet navele italiene. În ziua următoare, totuși , voluntarii lui Garibaldi au învins o forță austriacă în bătălia de la Bezzecca, si s-a mutat spre Trento.

Între timp, prim-ministrul prusac Bismarck a văzut că scopurile sale proprii în război au fost realizate, și a semnat un armistițiu cu Austria pe 27 iulie. Italia oficial depus armele sale pe 12 august. Garibaldi a fost rechemat de la marșul său de succes și a demisionat cu o telegramă scurtă lectură numai "Obbedisco" ("I asculta"). În ciuda slabei performanțe a Italiei, succesul Prusiei pe frontul de nord obligat Austria să cedeze Veneția. În conformitate cu termenii unui tratat de pace semnat la Viena la 12 octombrie, împăratul Frantz Joseph căzu deja de acord să cedeze Veneția la Napoleon al III-în schimbul non-intervenției în războiul austro-prusac și, astfel, Napoleon al III-cedase Veneția Italiei pe 19 octombrie, în schimbul consimțământului anterior al anexării Savoniei și Nisei.

În tratatul de pace de la Viena, a fost scris că anexarea Veneției ar fi devenit eficientă numai după un referendum - desfășurat în 21 octombrie și 22 octombrie - să lase poporul venețian și exprime voința lor despre a fi sau nu anexați la Regatul Italiei .Istoricii sugerează că referendumul din Veneția a avut loc sub presiunea militară, ca pe un simplu 0,01% din alegători au votat împotriva anexării. Multe mișcări venețiene independență se referă la această înșelăciune și la cererea independenței Veneției. Forțele austriece a pus opoziția la italieni invadatori, pentru un efect mic. Victor Emmanuel a intrat la Veneția și a efectuat un act de omagiu, în Piazza San Marco.

Cucerirea Romei

În iulie 1870 a început războiul franco-prusac. La începutul lunii august, împăratul francez Napoleon al III-lea a rechemat garnizoana franceză din Roma, și prin urmare, nu mai oferea protecție statului papal. Demonstrațiile pe scară largă publice ilustrează faptul că guvernul italian cere să preia Roma. Guvernul italian nu a luat nici o acțiune directă până la prăbușirea Imperiului Francez, după Bătălia de la Sedan. Regele Victor Emmanuel al II-lea a trimis soli la Papa Pius al IX cu o scrisoare personală, oferind o propunere față de economisire, care ar fi permis intrarea pașnică a armatei italiene în Roma, sub pretextul de a oferi protecție papei.

La primirea solilor, la San Martino, Papa a fost neprietenos. Papa Pius al IX-a și-a permis chiar izbucniri violente. A aruncat scrisoarea regelui pe masă și a exclamat, "Loialitate Fină Ești! Toți un cuib de vipere, de morminte văruite, care doresc și credință." După care, devenind mai calm,a exclamat: "Eu nu sunt proroc, nici fiu al vreunui profet, dar eu vă spun, nu veți intra la Roma!"

Armata italiană, comandată de generalul Raffaele Cadorna, a trecut frontiera papală la 11 septembrie și a avansat lent față de Roma, în speranța că o intrare pașnică ar putea fi negociabilă. Armata italiană a ajuns la zidului lui Aurelian la 19 septembrie și plasat la Roma sub o stare de asediu. Deși acum convins de înfrângerea inevitabilă, Pius al IX-a rămas intransigent până la capăt și a forțat trupele sale pentru a pune o rezistență simbolică. Pe 20 septembrie, după o canonada de trei ore a încălcat zidului lui Aurelian de la Porta Pia, Bersaglieri au intrat în Roma și au mărșăluit pe Via Pia, care ulterior a fost redenumită Via XX Settembre. Au murit 49 soldați italieni și 19 soldați papali. Roma și Latiumul au fost anexate la Regatul Italiei după un plebiscit a avut loc la 2 octombrie. Rezultatele acestui plebiscit au fost acceptate prin decretul din 9 octombrie.

Inițial, guvernul italian s-a oferit să lase Papei orașul Leonin, dar Papa a respins oferta deoarece acceptarea ar fi fost o aprobare implicită de legitimitatea statului regatului italian asupra fostul său domeniu. Papa Pius al IX-a s-a declarat el însuși un prizonier în Vatican, deși el nu a fost de fapt reținut. Mai degrabă, fiind destituit și dezbrăcat de mult din puterea fostului său stat, de asemenea, ca o măsură de protecție personală, dacă ar fi mers pe străzile din Roma, el ar fi fost în pericol de la adversarii politici care anterior au păstrat opiniile lor private. Oficial, capitala nu a fost mutată de la Florența la Roma până în iulie 1871.

Galerie

• 

  Italia în 1000
 
• 

  Italia în 1494
 
• 

  Italia în 1796
 
• 

  Italia în 1810
 
• 

  Regatul Sardiniei în 1859
 
• 

  Regatul Sardiniei în 1860
 
• 

  Regatul Italiei în 1861
 
• 

  Regatul Italiei în 1870

clasicismul

CLASICISMUL IN LITERATURA ROMANA

In tarile romane si in alte tari din sud-estul Europei,conditiile au fost mai vitrege si literatura nu ainregistrat salturi spectaculoase decat tarziu.Tarile romane nu au putut oferi clasiciscmului un teren fertil.Putineleelemente din cultura si literatura greco-latina existente in scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir,de exemplu,nu erau suficiente.Astfel,cultura romana n-a receptat clasicismul in secolul al XVIII-lea,cand el se manifesta plenar in Europa,ci aproape peste un secol,prinforta acestuia diminuase.

Literatura romana ramane insa cu o adevarata"vocatie"a clasicismului.Asa se explica persistenta elementului clasic de-a lumgul literaturii romane pana in epoca actuala.

Un clasicist incipient gasim in poezia lirica aVacarestilor si a lui Conachi(in primele decenii a sec.XIX-lea),influentati mai mult de neoanacreontismul grec,formatarzie a clasicismului.

O opera de influenta clasica este,ca specie cel putinepopeea eroi-comicsatirica TIGANIADA, a lui Ion Budai-Deleanu.Dar pe de o parte,ea este scrisa sub inraurireaputernica a iluminismului,iar ,pe de alta parte,nu a intrat inconstiinta publica decat tarziu,dupa 1875,cand literatura romana se maturiza la focul marilor genii creatoare ale literaturii noastre:Eminescu,Creanga,Caragiale.

Totusi,clasicismul-cel francez,in primul rand-vainflunta puternic literatura romana.Comediile luiAlecsandri,scrise dupa 1840,urmeaza modelelemolieresti,mai ales in ceea ce priveste prototipurilecomice.Fabula romanesca afirmanduse prin D. Tichindealsi Al.Donici,se va maturiza datorita lui GrigoreAlexandrescu.Niciu unul dintre ei nu este strain de opera lui La Fontaine.Cand,in 1825,Barbu Paris Muleanu scria un volum de Caracteruri acestea isi aveau ascendenta in Caracterele lui La Bruyere, care, larandul lui, urma modelul unor Caractere grecesti.

In randul preocuparilor cu caracterul uman amintim"fiziologiile":Costache Negruzzi(Fiziologiaprovintialului);Mihail Kogalniceanu(Fiziologia provincialului in Iasi).

La randul lor,Epistolele si satirele lui Grigore Alexandrescu isi afla si ele modele stralucite in literatura clasica franceza.

Fara nici o alta precizare,doar amintind aceste opere si autori,e usor de facut o constatare, si anume ca marele, adevaratul clasicism francez inraureste literatura romana in epocaprepasoptista si pasoptista,adica destul de tarziu,cand,concomitent,se cristaliza,in ideologianoastra literara,estetica romantica, prin Introductia lui Mihail Kogalniceanu la "Dacia literara"(1840).Observam ca la noi clasicismul si romantismul se intrepatrund traducand in romaneste Arta poetica a lui Boileau, Ion Heliade Radulescu va ramane multa vreme adept al normelor si principilor estetice clasice.In literatura noastra,el vca fi primul mare poet romantic,prin poeme caAnatolida sau prin balade cu sursa folclorica Zburatorul.

Clasicismul romanesc se va implini in Pastelurile lui Alexandrescu,excelente creatii atat prinfrumusetea limbii literar-artistice,prin cumpanita lor compozitie,precum si prin cenzurarea sistapanirea starilor afective in fata naturii.

Prin tema(vanatoarea),prin echilibrul sufletesc pe care il transmite, prin stilul inalt in care este scrisa, pseudo-kynegetikos al lui Alexandru Odobescu este, de asemenea, o opera de incontestabila valoare artistica clasicista.

analizatorul auditiv

https://www.youtube.com/watch?v=G7F_Wl2rV0I

D. Cantemir si temele abordate in lucrarile sale

  O parte din ele ţin de istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din prima categorie de scrieri fac parte Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, Istoria Moldo-Vlahica, Istoria ieroglifica, Descrierea Moldovei, Viaţa lui Constantin Cantemir, Întâmplările Cantacuzinilor ş.a. Din ce-a dea doua categorie de lucrări face parte în primul rând Istoria Imperiului Otoman, Cartea sistemei religiei mahomedane, Despre natura monarhiilor, ş.a. Majoritatea acestor opere Dimitrie Cantemir le-a scris în limba latină - una din limbile de larga circulaţie şi utilizare în ştiinţa europeană din acele timpuri. Deşi lucrul asupra acestor monumentale opere a fost început până la 1711, acumulările fiind făcute atât în Moldova cât şi în capitala Imperiului Otoman (Istambul), toate au  fost finisate în timpul activităţii sale în Rusia, între 1711-1723. Un stimulent puternic in elaborarea operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir interesul mare pentru trecutul poporului său, a Imperiului turcesc şi a multor popoare învecinate din antichitate până în epoca contemporană a autorului. Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice documentare, cronicăreşti, literare, arheologice, numismatice, epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă, latină şi slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi a celor moderne europene, i-au deschis calea spre largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei naţionale şi universale. La toate acestea s-a adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de analiză şi sinteză a unu vast material istoric cuprinzând imense arii istorico-geografice şi numeroase popoare. În elaborările sale istorice Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi Plutarh până la numeroşi istorici ai Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.